Decizia Curţii Constituţionale nr. 129/2004

M. Of. nr. 414 din 10 mai 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 129

din 18 martie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, precum şi a dispoziţiilor art. 119, art. 164 alin. (1) şi (2) şi art. 165 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Dana Titian − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3), titlul III, art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 128 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Erol Teknik” − S.R.L. din Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 5.807/2003 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

La apelul nominal se prezintă autoarea excepţiei, reprezentată prin avocat, lipsind Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Avocatul Societăţii Comerciale „Erol Teknik” − S.R.L. din Râmnicu Vâlcea arată că, întrucât, faţă de momentul ridicării excepţiei, au intervenit elemente noi, respectiv abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi constatarea neconstituţionalităţii art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, care a preluat dispoziţiile art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, critica în dosarul de faţă a devenit inadmisibilă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă, în temeiul art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 4 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 5.807/2003, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3), titlul III, art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 128 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Erol Teknik” − S.R.L. din Râmnicu Vâlcea.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 limitează atribuţiile autorităţii judecătoreşti, deoarece, în conformitate cu acest text, numai autoritatea administraţiei publice are dreptul să dispună suspendarea executării obligaţiei de plată până la soluţionarea contestaţiei de către instanţa de judecată.

Se consideră că titlul III din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 permite organului fiscal să dispună discreţionar de măsurile asigurătorii, indiferent de natura titlului executoriu sau de valoarea înscrisă în acesta, măsurile asigurătorii privind toate bunurile, mărfurile şi mijloacele băneşti ale agentului economic. Trimiterea la art. 124 referitor la contestaţia la executarea silită face posibil ca şi pentru măsurile asigurătorii să se perceapă o cauţiune de 20% din suma datorată, în total ajungându-se la o cauţiune ce depăşeşte cu mult debitul (câte 20% pentru măsurile asigurătorii, pentru contestaţie, suspendare şi suspendare provizorie sau actele de executare).

Referitor la prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 128 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, se arată că stabilirea cauţiunii de către instanţă prin raportare la cuantumul sumei datorate, iar nu contestate, reprezintă o antepronunţare asupra fondului cauzei. Obligaţia depunerii cauţiunii la unitatea teritorială a trezoreriei statului, deci a intimatei, reprezintă, în opinia autoarei excepţiei, un mod de constrângere a executării plăţii, şi nu o garanţie pentru creditor, cât priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite. De asemenea, citarea organului de executare de către instanţa de judecată încalcă principiul disponibilităţii în procesul civil, în acest fel instanţa stabilind cadrul procesual împotriva voinţei debitorului sau a altui participant la proces.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea apreciază că, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, textul nu împiedică debitorul nemulţumit de soluţia adoptată de organul fiscal cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare să se adreseze instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ. Mai mult, dacă se trece la executarea silită, debitorul poate formula contestaţie la executare, potrivit art. 124 şi următoarele din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, solicitând totodată suspendarea executării, fie în cadrul contestaţiei la executare, fie pe cale de ordonanţă preşedinţială, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.

Dispoziţiile art. 39 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 asigură debitorului posibilitatea de a formula contestaţie şi împotriva actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, acest text reprezentând un caz de aplicare a art. 21 din Constituţie, privind liberul acces la justiţie.

În privinţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din ordonanţa criticată, se apreciază că acestea contravin prevederilor art. 16 şi 21 din Constituţia României, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, stabilirea unui cuantum de 20% din valoarea sumei datorate, iar nu contestate, ca o condiţie de primire a cererii de chemare în judecată, înfrânge principiul constituţional al liberului acces la justiţie, putând determina obligarea debitorului bugetar la plata mai multor cauţiuni, în cazul formulării mai multor contestaţii pentru acte de executare diferite. Se mai arată că, întrucât stabilirea sumei datorate revine completului de judecată învestit cu soluţionarea contestaţiei la executare, şi nu judecătorului de serviciu, competenţa acestuia din urmă ar trebui să se limiteze doar la înregistrarea cererii debitorului.

Pe de altă parte, se consideră că depunerea cauţiunii la unitatea teritorială a trezoreriei statului, deci la creditor, creează statului o situaţie mai favorabilă decât cea a altor creditori şi reprezintă o ştirbire a autorităţii judecătoreşti, care nu poate dispune de această cauţiune. În opinia instanţei de judecată, cauţiunea ar trebui să fie consemnată, ca şi în cazul altor creditori, la un terţ şi să fie la dispoziţia instanţei de judecată.

Instanţa apreciază că art. 128 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 nu contravine prevederilor constituţionale invocate, deoarece organul de executare este, în cazul obligaţiilor bugetare, chiar creditorul, prin reprezentanţii săi, administraţiile finanţelor publice judeţene. Astfel, „este normal şi just ca aceste instituţii să se poată apăra în contestaţiile la executare formulate de debitori”.

Prin urmare, instanţa judecătorească apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (3), titlul III şi art. 128 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 este neîntemeiată, în vreme ce dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) sunt neconstituţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Guvernul arată că, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei. Or, prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dispoziţiile legale criticate au fost abrogate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a devenit inadmisibilă.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 10 alin. (3), titlul III, art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 128 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 14 august 2003. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

− Art. 10 alin. (3): „Exercitarea de către plătitori a căilor de atac la organele competente ale creditorilor bugetari, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspendă obligaţia acestora de plată. La cererea debitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, autorităţile administraţiei publice, prin organul competent în soluţionarea contestaţiilor, vor dispune suspendarea obligaţiei de plată a creanţelor bugetare, până la soluţionarea contestaţiei, cu constituirea unei garanţii la nivelul sumei contestate.”;

− titlul III: − Art. 31: „Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul titlu se dispun şi se aduc la îndeplinire prin procedură administrativă de către creditorii bugetari.”;

− Art. 32: „Se vor dispune măsuri asigurătorii de către creditorii bugetari, înaintea începerii procedurii de executare silită, atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea/patrimoniul.”;

− Art. 33: − „Creditorul bugetar poate dispune prin procedură administrativă, prin decizie motivată, poprirea asigurătorie asupra veniturilor şi/sau sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, proprietatea debitorului, după caz, oriunde s-ar afla.”;

− Art. 34: „Măsurile asigurătorii dispuse potrivit art. 33, precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.”;

− Art. 35: „Măsurile asigurătorii vor fi ridicate, prin decizie motivată, de către creditorii bugetari când au încetat motivele pentru care au fost dispuse.”;

− Art. 36: „Măsurile asigurătorii dispuse atât de creditorii bugetari, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi.”;

− Art. 37: „(1) În cazul înfiinţării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară.

(2) Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior înscrierii prevăzute la alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută.”;

− Art. 38: „Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa bugetară, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.”;

− Art. 39: „Împotriva actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 124.”;

− Art. 127 alin. (1) şi (2): „(1) Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorială a trezoreriei statului.

(2) Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi înregistrată.”;

− Art. 128: „La judecarea contestaţiei instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15, art. 16 alin. (1), (2) şi (3), art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 52, precum şi dispoziţiile titlului III, cap. VI, referitoare la autoritatea judecătorească. Textele constituţionale invocate au următorul conţinut:

− Art. 15: „(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”;

− Art. 16 alin. (1), (2) şi (3): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.”;

− Art. 21 alin. (1) şi (2): „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”;

− Art. 52: „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Autorul excepţiei consideră că sunt nesocotite şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au următorul conţinut:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 a fost abrogată prin art. 200 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003. Curtea reţine că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 nu au fost preluate în ordonanţa abrogatoare, cele ale titlului III au fost preluate cu modificări în art. 119, iar prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 128 au fost preluate identic în art. 164 alin. (1) şi (2), respectiv art. 165 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.

În prezent, art. 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 are următorul conţinut: „(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi în cazul în care creanţa nu a fost încă individualizată şi nu a devenit scadentă. Măsurile asigurătorii dispuse, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. O dată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

(7) În cazul înfiinţării sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară.

(8) Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior înscrierii prevăzute la alin. (7) sunt lovite de nulitate absolută.

(9) Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa bugetară, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.

(10) Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 162.”

Faţă de această situaţie, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 devin aplicabile dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform cărora Curtea Constituţională poate decide numai asupra actelor normative în vigoare. Constatând însă că, la data sesizării sale, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 nu fusese încă abrogată, Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate referitoare la aceste dispoziţii ca devenită inadmisibilă.

În ceea ce priveşte titlul III, art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 128 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, dat fiind că, după invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti, prevederile legale supuse controlului au fost preluate de noua reglementare, Curtea Constituţională este ţinută să se pronunţe asupra constituţionalităţii lor în noua redactare, întrucât soluţia legislativă este aceeaşi cu cea anterioară modificării.

În acest sens se impune a fi reţinut că prin Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, instanţa constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu motivarea că, independent de finalitatea urmărită de legiuitor, reglementarea dedusă controlului contravine liberului acces la justiţie, în măsura în care condiţionează însăşi înregistrarea contestaţiei la executare de plata unei cauţiuni. Astfel, „instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Or, adăugarea la acestea a unei condiţii suplimentare, a cărei neîndeplinire are semnificaţia drastică a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei cu respectiva cale de atac, constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie”.

În consecinţă, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţia sus-menţionată printr-o decizie pronunţată după data la care instanţa judecătorească a sesizat Curtea în acest dosar, în prezenta cauză a intervenit un motiv de inadmisibilitate a excepţiei, conform art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a art. 119 din actuala reglementare, Curtea constată că, deşi formal, critica este îndreptată împotriva întregului articol, care reglementează măsurile asigurătorii, respectiv poprirea şi sechestrul asigurătoriu, din susţinerile autorului excepţiei rezultă că, în realitate, aceasta vizează doar dispoziţiile alin. (10) al acestui articol, potrivit cărora împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii, persoana interesată poate face contestaţie la executare, cu respectarea condiţiilor de sesizare a instanţei, respectiv plătind cauţiunea de 20% din cuantumul sumei datorate. Or, în situaţia în care prevederile referitoare la cauţiune au fost declarate ca fiind neconstituţionale, critica cu un atare obiect nu mai are suport pentru susţinerea încălcării art. 21 şi art. 52 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

În egală măsură, este neîntemeiată şi invocarea art. 16 din Constituţie, întrucât reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare. De altfel, norma constituţională se referă la egalitatea de tratament a persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu la egalitatea de tratament între acestea şi autorităţile publice, ca exponente ale interesului general.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 165 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, Curtea reţine că, în această materie, organul de executare are şi calitatea de creditor, astfel încât citarea sa se impune, în vederea asigurării principiului contradictorialităţii în procesul civil şi a garantării dreptului la apărare al tuturor părţilor. Pe de altă parte, determinarea părţilor între care există raporturi procesuale şi care, deci, urmează a fi citate constituie atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti şi nu are nici o legătură cu principiul disponibilităţii. Dar, chiar dacă o atare susţinere ar fi întemeiată, în măsura în care principiul disponibilităţii nu este consacrat, ca atare, prin Constituţie, el nu constituie un criteriu de constituţionalitate pe care Curtea să-l aibă în vedere şi la care să se raporteze.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 şi a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Erol Teknik” − S.R.L. din Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 5.807/2003 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

2. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 119 şi art. 165 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar. Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 martie 2004.