Decizia Curţii Constituţionale nr. 128/2004

M. Of. nr. 311 din 8 aprilie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 128

din 18 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 241/2001

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Dana Titian − procuror

Doina Suliman − magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 241/2001, excepţie ridicată de Orson Alexandru Mozes şi Gloria Carolina Mozes în Dosarul nr. 6.256/2002 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a IV-a civilă. 

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 24 iunie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 6.256/2002, Tribunalul Bucureşti − Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 241/2001. Excepţia a fost ridicată de Orson Alexandru Mozes şi Gloria Carolina Mozes într-o cauză civilă ce are ca obiect apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 4.886 din 26 iunie 2002 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii excepţiei susţin, în esenţă, că prevederile legale criticate înfrâng dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 20, 43 şi ale art. 134 alin. (2) lit. f), precum şi prevederile art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În acest sens arată că, din modul de redactare a art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, „rezultă măsuri discriminatorii împotriva chiriaşilor”. De asemenea, susţine că este încălcat şi „dreptul la stabilirea locuinţei şi la oferirea unor condiţii de locuit, ce se circumscriu noţiunii de trai decent”, drept consacrat şi de art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 

Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile legale criticate conferă chiriaşului un drept de opţiune de a renegocia închirierea unui nou contract de închiriere sau de a refuza închirierea unui nou contract din motive personale. În aceste condiţii, instanţa consideră că este firesc ca, în cazul în care chiriaşul înţelege să rămână în pasivitate sau refuză închirierea unui nou contract, actul normativ să prevadă o sancţiune, precum cea a evacuării. 

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. 

Guvernul, arătând că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, consideră că excepţia este neîntemeiată. 

Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei. Astfel, remarcă faptul că proprietarii şi chiriaşii se află în situaţii juridice diferite, fapt pentru care nu poate fi reţinută critica privind încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. De asemenea, consideră că măsura evacuării corespunde unei atitudini culpabile din partea chiriaşului care a refuzat să răspundă în scris sau să încheie un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării. În continuare, arată că susţinerile autorilor excepţiei nu sunt întemeiate nici în ceea ce priveşte încălcarea art. 47 şi 20 din Constituţie, raportat la art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deoarece „chiriaşului sau fostului chiriaş i se asigură dreptul la o locuinţă corespunzătoare, prin aceea că i se dă posibilitatea de a încheia un nou contract de închiriere cu proprietarul şi nu este pus în situaţia de a fi evacuat necondiţionat, cu excepţia cazului în care este în culpă”. Apreciază, de asemenea, că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia textul de lege criticat ar contraveni obligaţiei statului de a crea condiţiile necesare creşterii calităţii vieţii, deoarece această obligaţie nu presupune recunoaşterea, în mod prioritar, a intereselor chiriaşilor faţă de cele ale proprietarilor. Mai mult, consideră că înseşi raţiunile adoptării ordonanţei, care au fost acelea de asigurare a unor condiţii de locuit corespunzătoare chiriaşilor reprezintă o dovadă suficientă a preocupării statului pentru creşterea calităţii vieţii acestora. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 241/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 mai 2001. 

Aceste dispoziţii legale au următoarea redactare:

Art. 11 alin. (2): „Lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriaşului sau al fostului chiriaş de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptăţeşte pe proprietar să ceară în justiţie evacuarea necondiţionată a locatarilor, cu plata daunelor interese, pe calea ordonanţei preşedinţiale.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea următoarelor prevederi din Constituţia republicată:

Art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. 

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”;

Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. 

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”;

Art. 47: „(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. 

(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.”;

Art. 135 alin. (2) lit. f): „Statul trebuie să asigure: [...]

f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;”. 

De asemenea, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora:

„1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa. 

2. Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite. 

Toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeaşi protecţie socială.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin dispoziţiile legale criticate legiuitorul a urmărit în fapt asigurarea unui echilibru între ocrotirea interesului proprietarului în valorificarea plenară a prerogativelor dreptului său şi protecţia chiriaşului împotriva oricărei exercitări abuzive a acestor prerogative. Astfel, art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, condiţionează posibilitatea proprietarului de a cere în justiţie evacuarea necondiţionată a chiriaşului, pe calea procedurii de urgenţă a ordonanţei preşedinţiale, de conduita culpabilă a acestuia, constând în refuzul de a răspunde în scris sau de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării. În acest mod legiuitorul a dorit să reprime o conduită evident abuzivă din partea chiriaşului care ar tinde la împiedicarea proprietarului în valorificarea prerogativelor dreptului său. În acelaşi timp însă chiriaşul se bucură de posibilitatea de a-şi apăra dreptul locativ în condiţiile în care nu i se poate reproşa vreo conduită culpabilă. 

Curtea observă că măsura evacuării din spaţiul deţinut abuziv de chiriaşul care refuză să încheie contractul de închiriere în termen de 60 de zile de la notificarea făcută de proprietar poate fi luată pe calea ordonanţei preşedinţiale, instituţie reglementată de art. 581 din Codul de procedură civilă, aceasta făcând parte din ansamblul procedurilor de judecată reglementate prin lege, aşa cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţia republicată. Nici o prevedere constituţională nu se împotriveşte completării unor dispoziţii de procedură civilă cuprinse în lege cu o nouă ipoteză, referitoare la ordonanţa preşedinţială. 

De altfel, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu în Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, şi Decizia nr. 224 din 7 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 21 februarie 2000, că reglementarea contractului de închiriere nu priveşte regimul proprietăţii. 

Având în vedere aceste argumente, Curtea nu poate reţine critica autorilor excepţiei privind încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. 

De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica autorilor excepţiei referitoare la încălcarea, prin art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, a dreptului fundamental la un nivel de trai decent şi, implicit, la o locuinţă satisfăcătoare, drept consacrat de art. 47 din Constituţie, republicată. Curtea observă că textul de lege criticat nu numai că nu afectează dreptul la condiţii rezonabile de viaţă şi la ameliorarea lor continuă, dar se constituie ca o adevărată garanţie a asigurării drepturilor locative ale chiriaşilor, în condiţiile apărării drepturilor şi intereselor legitime ale proprietarilor. 

Curtea apreciază că aceleaşi raţiuni fac ca nici susţinerea potrivit căreia prevederile legale criticate ar încălca dispoziţiile art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului să nu poată fi reţinută. 

De altfel, prevederile art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând mai multe decizii prin care a constatat că acestea nu contravin prevederilor constituţionale invocate şi de autorul prezentei excepţii. În acest sens pot fi amintite Decizia nr. 186 din 25 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 31 iulie 2002, şi Decizia nr. 139 din 8 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 20 iunie 2001. 

Soluţiile şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine modificarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale. 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi (6) şi al art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 241/2001, excepţie ridicată de Orson Alexandru Mozes şi Gloria Carolina Mozes în Dosarul nr. 6.256/2002 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a IV-a civilă. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 martie 2004.