Decizia Curţii Constituţionale nr. 121/2004

M. Of. nr. 324 din 15 aprilie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 121

din 16 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 607 şi 610 din Codul civil

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Dana Titian − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 607 şi 610 din Codul civil, excepţie ridicată de Elisabeta Kopan şi Alexandru Kopan în Dosarul nr. 4.425/2001 al Judecătoriei Mediaş.

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată, întrucât legiuitorul, în temeiul art. 44 alin. (7) din Constituţie, republicată, a stabilit anumite limite rezonabile ale exerciţiului acestui drept, în considerarea asigurării unei bune vecinătăţi între proprietari, restrângeri care nu afectează însăşi existenţa dreptului.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 18 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 4.425/2001, Judecătoria Mediaş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 607 şi 610 din Codul civil, excepţie ridicată de Elisabeta Kopan şi Alexandru Kopan.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că singurul izvor de drept pe teritoriul României este legea. În procesul de legiferare, în conformitate cu prevederile constituţionale, pot fi adoptate legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Se consideră că, pentru asigurarea unei practici unitare pe teritoriul României, legislaţia internă nu mai poate face trimitere expresă la obiceiuri, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, justiţia înfăptuindu-se în numele legii, iar nu în temeiul unor norme care fac trimitere la cutume.

Aşa fiind, autorii apreciază că se impune modificarea art. 607 şi 610 din Codul civil, pentru a se putea astfel „ocroti mai complet toate componentele dreptului de proprietate, într-o manieră modernă, ecologică şi, de ce nu, europeană”.

Judecătoria Mediaş apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, întrucât finalitatea urmărită de legiuitor prin dispoziţiile art. 607 şi 610 din Codul civil a fost aceea de a proteja dreptul de proprietate şi de a preîntâmpina tulburarea acestui drept prin abuz.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.

Guvernul arată că, potrivit art. 588 din Codul civil, „legea supune pe proprietar la osebite obligaţii unul către altul, fără chiar să existe vreo convenţie între dânşii”, ceea ce impune concluzia că art. 607 şi 610 din Codul civil instituie nişte restricţii în exercitarea dreptului de proprietate, iar nu servituţi propriu-zise, întrucât nu există raportul dintre fondul dominant şi cel aservit care caracterizează noţiunea de servitute.

În ceea ce priveşte problema valorii obiceiului ca izvor de drept, se observă că din doctrina de drept civil s-a desprins ideea că „au valoare de drept numai acele obiceiuri la care textele legale fac trimitere expresă, dar şi în aceste cazuri, asemenea obiceiuri sunt încorporate de actul normativ în cauză, astfel încât nu sunt izvoare distincte de actele normative”. Aşa fiind, textele de lege criticate, care fac trimitere la obiceiurile locului, nu încalcă prevederea constituţională cuprinsă în art. 124, conform căreia „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”.

Avocatul Poporului constată că dispoziţiile art. 607 şi 610 din Codul civil sunt în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (7) din Constituţie, republicată, potrivit cărora dreptul de proprietate trebuie exercitat în condiţiile respectării bunei vecinătăţi şi implică respectarea sarcinilor care, potrivit legii şi obiceiului, revin proprietarilor.

Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statutat, în mod constant, că nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

Referitor la prevederile art. 73 şi 124 din Legea fundamentală, se constată că acestea nu au incidenţă în cauză.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 607 şi 610 din Codul civil, care au următorul conţinut:

− Art. 607: „Nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi în lipsă de regulamente şi de obiceiuri, în depărtare de doi metri, de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi pentru arborii înalţi şi de o jumătate de metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii”.

− Art. 610: „Cel ce face un puţ sau o privată lângă un zid fie comun sau nu;

cel ce vrea să clădească un cămin sau o vatră, o fierărie, un cuptor sau o sobă, să-i alăture un ocol de vite, sau cel ce vrea să puie lângă zid un magazin (depozit) de sare, sau grămezi de materii corozive;

e îndatorat să lase depărtarea prescrisă de regulamente şi obiceiuri particulare asupra unor asemenea obiecte, sau să facă lucrările prescrise de aceleaşi legi şi regulamente spre a nu aduce vătămare vecinului”.

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 73 alin. (1) şi ale art. 124 alin. (1) din Constituţia României, republicată, care au următorul conţinut:

− Art. 73 alin. (1): „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.

− Art. 124 alin. (1): „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 607 şi 610 din Codul civil reglementează servituţile stabilite de lege cu privire la sădirea de arbori şi la distanţele şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii şi au ca obiect utilitatea publică sau aceea a particularilor, persoane fizice sau juridice.

Chiar dacă, prin instituirea acestor servituţi, titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că, pe această cale, se preîntâmpină exercitarea abuzivă a dreptului, evitându-se apariţia stărilor conflictuale între vecini şi, întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, republicată, stabilirea conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului, reglementarea legală, în sine, nu relevă nici o contradicţie cu textele constituţionale de referinţă. De altfel, art. 44 alin. (7) din Constituţie prevede că „dreptul de proprietate obligă […] şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea reţine că, prin reglementările deduse controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

Pe de altă parte, Curtea constată că nu poate primi susţinerile autorilor, potrivit cărora obiceiul nu poate constitui izvor de drept, întrucât nici unul dintre textele constituţionale de referinţă invocate nu prevede in terminis acest lucru. Or, în absenţa unei interdicţii exprese, o asemenea concluzie nu poate fi dedusă pe cale de interpretare − aşa cum procedează autorii excepţiei − deoarece aceasta presupune a atribui legiuitorului constituţional ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă şi, deci, a adăuga la text, alterând voinţa reală a acestuia.

Curtea reţine însă că obiceiul sau cutuma nu poate reprezenta un izvor distinct al dreptului civil, regulile de conduită consacrate de acesta integrându-se în ipotezele şi dispoziţiile normelor de drept în măsura în care acestea din urmă fac trimitere expresă la obicei. Aşa fiind, întrucât servituţile care afectează proprietatea sunt reglementate de textele de lege deduse controlului de constituţionalitate care fac trimitere la obiceiul locului, critica referitoare la încălcarea art. 73 şi 124 din Constituţie este neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 607 şi 610 din Codul civil, excepţie ridicată de Elisabeta Kopan şi Alexandru Kopan în Dosarul nr. 4.425/2001 al Judecătoriei Mediaş.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 martie 2004.