Decizia Curţii Constituţionale nr. 118/2004

M. Of. nr. 380 din 30 aprilie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 118

din 16 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 119 şi art. 164 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Dana Titian − procuror

Doina Suliman − magistrat asistent-şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului III şi celor ale art. 127 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Plas Turo” − S.R.L. din Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 6.697/2003 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. 

La apelul nominal răspunde avocatul Dumitru Ghiţă, pentru autorul excepţiei. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 

Avocatul autorului excepţiei, aratând că, deşi Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 a fost abrogată de la data de 1 ianuarie 2004, susţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor titlului III şi ale art. 127 alin. (1) şi (2) din acest act normativ. În acest sens, consideră că măsurile asigurătorii, astfel cum sunt reglementate în titlul III al ordonanţei criticate, contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 şi 21, deoarece nu sunt limitate la nivelul valorii înscrise în titlul executoriu, ceea ce duce nemijlocit la blocarea activităţii agentului economic. În continuare, apreciază că depunerea cauţiunii, potrivit art. 127 din ordonanţă, la unitatea teritorială a trezoreriei statului constituie un abuz al organelor fiscale, care însă nu poate fi înlăturat de instanţa de judecată datorită acestui text de lege neconstituţional. 

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere că, ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile legale criticate au fost abrogate, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 octombrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 6.697/2003, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 

Excepţia a fost ridicată de contestatoarea Societatea Comercială „Plas Turo” − S.R.L. din Râmnicu Vâlcea într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare, în contradictoriu cu intimatele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea. 

Din examinarea concluziilor scrise, depuse în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, rezultă că aceasta priveşte, în special, dispoziţiile titlului III şi cele ale art. 127 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002. Autorul excepţiei consideră că aceste texte de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 şi 21, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 

În acest sens, autorul excepţiei arată că dispoziţiile titlului III din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 sunt neconstituţionale, „în condiţiile în care permit organului să dispună discreţionar de măsurile asigurătorii, indiferent de titlul executoriu sau de valoarea înscrisă în titlul executoriu, măsurile asigurătorii privind, de regulă, toate bunurile, mărfurile şi mijloacele băneşti ale agentului economic, conducând nemijlocit la blocarea întregii activităţi a acestuia”. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din actul normativ criticat, autorul excepţiei consideră ca nelegală raportarea cauţiunii în cuantum de 20% la suma datorată, sumă pe care debitorul nu o contestă şi care, de altfel, nu face obiectul procesului. Apreciază, totodată, că, pentru a-şi îndeplini rolul, cauţiunea „nu trebuie depusă la dispoziţia uneia din părţi, ci la un terţ şi la dispoziţia instanţei”. În final, autorul excepţiei susţine că Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 a fost „editată pentru exterminarea societăţilor comerciale ce nu sunt de acord cu abuzurile organelor fiscale (locale) şi politice”. 

Instanţa de judecată consideră că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002, cu excepţia celor ale art. 127 alin. (1) şi (2), nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, întrucât „stabilesc procedura de suspendare a plăţii obligaţiilor bugetare în cazul exercitării de către plătitori a căilor de atac la organele competente ale creditorilor bugetari”, fără a împiedica însă ca debitorul bugetar nemulţumit de soluţia adoptată să se adreseze instanţelor de contencios administrativ competente, potrivit art. 21 din Constituţie. În opinia instanţei, art. 39 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 „asigură debitorului posibilitatea de a formula contestaţie şi împotriva actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii”, reprezentând astfel un caz de aplicare a prevederilor constituţionale ale art. 21 „în materia măsurilor asigurătorii dispuse şi aduse la îndeplinire prin procedura administrativă prevăzută de titlul III din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002”. Referitor însă la dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2), instanţa apreciază că acestea contravin atât prevederilor art. 16 şi 21 din Constituţie, cât şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, „prin stabilirea unei cauţiuni de 20% din cuantumul sumei datorate în sarcina persoanei juridice contestatoare, ca o condiţie de primire a cererii de chemare în judecată, aduce atingere principiului constituţional al liberului acces la justiţie, cu atât mai mult cu cât se poate ajunge la situaţia în care debitorul bugetar trebuie să plătească o cauţiune în cazul contestării măsurilor asigurătorii, o cauţiune în cazul executării propriu-zise şi o alta pentru suspendarea executării în cadrul contestaţiei la executare, potrivit art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă, sau chiar mai multe cauţiuni, în cazul formulării mai multor contestaţii pentru acte de executare diferite”. De asemenea, instanţa consideră „ilogic să se stabilească o cauţiune în funcţie de cuantumul sumei datorate, iar nu contestate, atâta timp cât de cele mai multe ori se contestă chiar această sumă”. Totodată, apreciază că prin „depunerea cauţiunii la unitatea teritorială a trezoreriei statului, deci la creditor, se creează statului, în mod nejustificat, o situaţie mai favorabilă decât cea a altor creditori”, iar prin aceasta se încalcă principiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. 

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, apreciază că dispoziţiile cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 nu aduc atingere art. 16 din Constituţie, întrucât aceste prevederi constituţionale statuează egalitatea în faţa legii a cetăţenilor şi nu a persoanelor juridice. De asemenea, apreciază că nu poate fi primită nici susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia dispoziţiile actului normativ criticat ar înfrânge principiul constituţional prevăzut de art. 21, referitor la accesul liber la justiţie. Aceasta deoarece, pe de o parte, „instituirea posibilităţii pentru debitorii bugetari de a exercita o cale de atac administrativ-jurisdicţională împotriva actelor de stabilire a obligaţiilor bugetare nu limitează accesul la justiţie, aceştia având posibilitatea de a ataca decizia pronunţată la instanţa competentă de contencios administrativ, iar, pe de altă parte, suspendarea obligaţiei de plată condiţionat de depunerea unei garanţii la nivelul sumei contestate nu aduce atingere principiului constituţional menţionat, garanţia fiind instituită în scopul evitării exercitării cu rea-credinţă a căilor de atac”. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea titlului III din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, în raport cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, aceasta nu poate fi reţinută „atâta timp cât împotriva actelor administrative prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la instanţa de judecată competentă”. Referitor la contrarietatea art. 127 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 faţă de prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (2), Guvernul apreciază că „accesul la justiţie nu este obstrucţionat prin instituirea cauţiunii de 20% din cuantumul sumei datorate, cauţiunea constituind o garanţie în vederea evitării abuzurilor de drept, exercitarea cu rea-credinţă a contestaţiei la executare determinând tergiversarea soluţionării cauzelor şi, implicit, amânarea realizării creanţelor bugetare”. Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul apreciază ca neîntemeiată şi critica privind înfrângerea art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât „dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, statul bucurându-se de o anumită marjă de apreciere, astfel încât limitările aduse să nu atingă acest drept în însăşi substanţa sa, să urmărească un scop legitim şi să păstreze un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scop”. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauză de judecătorul raportor, susţinerile părţii prezente, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei republicate, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia republicată, ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă din susţinerile autorului acesteia, îl constituie dispoziţiile titlului III şi cele ale art. 127 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 14 august 2003, cu modificările şi completările ulterioare. 

Dispoziţiile legale criticate au următoarea redactare:

„TITLUL III

Măsuri asigurătorii

Art. 31. − Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul titlu se dispun şi se aduc la îndeplinire prin procedură administrativă de către creditorii bugetari. 

Art. 32. − Se vor dispune măsuri asigurătorii de către creditorii bugetari, înaintea începerii procedurii de executare silită, atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea/patrimoniul. 

Art. 33. − Creditorul bugetar poate dispune prin procedură administrativă, prin decizie motivată, poprirea asigurătorie asupra veniturilor şi/sau sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, proprietatea debitorului, după caz, oriunde s-ar afla. 

Art. 34. − Măsurile asigurătorii dispuse potrivit art. 33, precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. 

Art. 35. − Măsurile asigurătorii vor fi ridicate, prin decizie motivată, de către creditorii bugetari când au încetat motivele pentru care au fost dispuse. 

Art. 36. − Măsurile asigurătorii dispuse atât de creditorii bugetari, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. 

Art. 37. − (1) În cazul înfiinţării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară. 

(2) Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior înscrierii prevăzute la alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută. 

Art. 38. − Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa bugetară, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta. 

Art. 39. − Împotriva actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 124.”;

Art. 127 alin. (1) şi (2): „(1) Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorială a trezoreriei statului. 

(2) Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi înregistrată.”

În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale menţionate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) şi celor ale art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia republicată, care au următorul conţinut:

Art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. 

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”;

Art. 21 alin. (1) şi (2): „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. 

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

De asemenea, autorul excepţiei invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, dispoziţii potrivit cărora:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 a fost abrogată potrivit art. 200 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003.

În jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia Plenului nr. III din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, Curtea Constituţională a statuat că, atunci când dispoziţia legală criticată a fost abrogată, excepţia poate să fie examinată dacă textul legal, în noua sa redactare, păstrează soluţia legislativă iniţială. În speţa de faţă, după abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002, soluţia legislativă prevăzută în textele legale criticate de autorul excepţiei a fost preluată de Codul de procedură fiscală, în art. 119, respectiv art. 164 alin. (1) şi (2):

Art. 119: „(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente. 

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. 

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi în cazul în care creanţa nu a fost încă individualizată şi nu a devenit scadentă. Măsurile asigurătorii dispuse, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. O dată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. 

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. 

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent. 

(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. 

(7) În cazul înfiinţării sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară. 

(8) Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior înscrierii prevăzute la alin. (7) sunt lovite de nulitate absolută. 

(9) Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa bugetară, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta. 

(10) Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 162.”;

Art. 164 alin. (1) şi (2): „(1) Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului. 

(2) Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi înregistrată.”

În aceste condiţii, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra acestor dispoziţii legale. 

Examinând excepţia, Curtea constată că, prin Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală. În acest sens, Curtea a reţinut că aceste dispoziţii legale, condiţionând însăşi înregistrarea contestaţiei la executare de plata unei cauţiuni, au semnificaţia drastică a unui fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei, ceea ce îngrădeşte liberul acces la justiţie. 

Având în vedere prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora nu pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii, rezultă că, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 119 din Codul de procedură fiscală, referitoare la competenţa şi regulile de procedură privind punerea în aplicare a măsurilor asigurătorii, Curtea constată că excepţia este neîntemeiată, deoarece, urmare a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi cod, nu se mai poate pune problema ca şi în cazul contestării măsurilor asigurătorii să se perceapă, la introducerea contestaţiei, cauţiunea de 20%. 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia republicată, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23 alin. (1) şi (6), precum şi al art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Plas Turo” − S.R.L. din Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 6.697/2003 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. 

2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 martie 2004.