Decizia Curţii Constituţionale nr. 107/2004

M. Of. nr. 392 din 4 mai 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 107

din 9 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1−5, art. 7, art. 8 alin. (3), art. 10, art. 11 alin. (2), art. 19, art. 21 alin. (3) şi art. 23 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi a prevederilor anexei la aceasta

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Aurelia Popa − procuror

Claudia Miu − prim-magistrat asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1−5, art. 7, art. 8 alin. (3), art. 10, art. 11 alin. (2), art. 19, art. 21 alin. (3), art. 23 şi art. 32 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi a prevederilor anexei la aceasta. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Acvarim” − S.A. din Râmnicu Vâlcea în dosarele nr. 2.727/CAF/2003 al Tribunalului Vâlcea − Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi nr. 8.568/2003 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

La apelul nominal este prezent Consiliul Judeţean Vâlcea, fiind reprezentat prin consilier juridic Daniela Calianu, potrivit delegaţiei depuse la dosar, lipsă fiind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Prim-magistratul asistent referă asupra cererilor depuse la dosar la data de 8 martie 2004, prin care Societatea Comercială „Acvarim” − S.A. solicită amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare.

Consiliul Judeţean Vâlcea, având cuvântul asupra cererii prealabile, se opune admiterii sale.

Reprezentantul Ministerului Public consideră cererea ca fiind legală şi solicită admiterea acesteia.

În temeiul art. 156 din Codul de procedură civilă, Curtea respinge cererea de amânare, întrucât nu este temeinic motivată.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 569D/2003 la Dosarul nr. 573D/2003, având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de acelaşi autor, are ca obiect dispoziţii cuprinse în aceeaşi lege, cu o motivare identică, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale. Reprezentantul părţii prezente, precum şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu măsura conexării dosarelor. Faţă de acestea, pentru o mai bună administrare a justiţiei, Curtea, în temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, raportat la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 573D/2003 la Dosarul nr. 569D/2003, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul pe fond.

Reprezentantul Consiliului Judeţean Vâlcea solicită respingerea excepţiei, întrucât apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate. În acest sens, arată că bunurile de uz sau de interes public aparţin numai domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, din această categorie făcând parte bunurile prevăzute la art. 136 din Constituţie, republicată, precum şi cele stabilite expres prin lege specială.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând în acest sens că dispoziţiile legale criticate reprezintă o concretizare a prevederilor constituţionale invocate, şi nu o încălcare a lor.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Încheierile din 2 decembrie 2003 şi din 20 noiembrie 2003, pronunţate în dosarele nr. 2.727/CAF/2003 şi nr. 8.568/2003 ale Tribunalului Vâlcea − Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, respectiv, ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1−5, art. 7, art. 8 alin. (3), art. 10, art. 11 alin. (2), art. 19, art. 21 alin. (3), art. 23 şi art. 32 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi a prevederilor anexei la aceasta. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Acvarim” − S.A. din Râmnicu Vâlcea în cauze având ca obiect anularea unei hotărâri emise de Consiliul Judeţean Vâlcea şi, respectiv, acţiune în revendicare.

În motivările excepţiei de neconstituţionalitate, având un conţinut identic, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 41 alin. (1), (2), (3), (5), (7) şi ale art. 135 alin. (1), (2), (5), (6) din Constituţie. În esenţă, se susţine că prevederile Legii nr. 213/1998 sunt neconstituţionale prin aceea că reglementează raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare. În speţă, bunurile care alcătuiesc „Sistemul de alimentare cu apă” care deserveşte populaţia municipiului Râmnicu Vâlcea şi care se aflau în patrimoniul Societăţii Comerciale „Acvarim” − S.A. Râmnicu Vâlcea, succesoare a fostei Regii Autonome de Energie, Transport şi Apă Râmnicu Vâlcea, au fost înscrise de către Consiliul Judeţean Vâlcea în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al judeţului, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi ale anexei la aceasta. Autorul excepţiei arată că prin această măsură Legea nr. 213/1998 a fost înţeleasă ca o „lege de confiscare, expropriere şi naţionalizare a proprietăţii private a societăţilor comerciale în favoarea proprietăţii publice, gestionate de o autoritate a administraţiei publice locale”. Invocă în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în domeniul stabilirii caracterului de proprietate publică sau privată a bunurilor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale deţine majoritatea capitalului social. Arată că prevederile punctului 3 din capitolul II, ale punctului 4 din capitolul III din anexa la lege sunt neconstituţionale, fără a arăta în ce constă neconstituţionalitatea acestora.

Tribunalul Vâlcea − Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, potrivit principiului neretroactivităţii legii, aceasta nu poate să reglementeze raporturi juridice care s-au născut anterior intrării ei în vigoare.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

C U R T E A,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de către judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de către autorul acesteia şi rezultat din conexarea celor două dosare, îl constituie dispoziţiile art. 1−5, art. 7, art. 8 alin. (3), art. 10, art. 11 alin. (2), art. 19, art. 21 alin. (3), art. 23 şi art. 32 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi prevederile anexei la aceasta, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998. În legătură cu excepţia ridicată, Curtea Constituţională constată că, deşi autorul acesteia invocă şi neconstituţionalitatea art. 32 alin. (3) din legea criticată, în realitate aceasta conţine un număr de 27 de articole, iar anexa la lege, criticată, de asemenea, ca fiind neconstituţională, a fost modificată prin Legea nr. 241/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 13 iunie 2003, şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 17 aprilie 2000.

Prevederile legale criticate au următorul conţinut:

− Art. 1: „Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.”;

− Art. 2: „Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii.”;

− Art. 3: „(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

(2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.

(3) Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.

(4) Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.”;

− Art. 4: „Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.”;

− Art. 5: „(1) Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel.

(2) Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.”;

− Art. 7: „Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a) pe cale naturală;

b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege.”;

− Art. 8 alin. (3): „Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.”;

− Art. 10: „(1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.

(2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.

(3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin. (2).”; − Art. 11 alin. (2): „Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.”;

− Art. 19: „(1) Inventarul bunurilor din domeniul public se întocmeşte în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) În termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Departamentul pentru Administraţie Publică Locală va elabora, pe baza propunerilor consiliilor judeţene, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau ale consiliilor locale, după caz, norme tehnice pentru întocmirea inventarului, pe care le va supune spre aprobare Guvernului.”;

− Art. 21 alin. (3): „Inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local.”;

− Art. 23: „Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor, comunelor, oraşelor sau al municipiilor sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ.” În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste dispoziţii legale contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 41 alin. (1), (2), (3), (5), (7), devenit art. 44 alin. (1), (2), (3), (6), (8), şi ale art. 135 alin. (1), (2), (5), (6), devenit art. 136 alin. (1), (2), (4), (5) din Constituţie, după revizuirea şi republicarea Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, prevederi care au următorul conţinut:

− Art. 44: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. […]

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. […]

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”;

− Art. 136: „(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. […]

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează a fi respinsă.

În esenţă, prevederile legale sunt criticate pentru faptul că, în temeiul lor, bunurile ce alcătuiesc „Sistemul de alimentare cu apă” care deserveşte populaţia municipiului Râmnicu Vâlcea, bunuri care se aflau în patrimoniul societăţii comerciale autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, au fost înscrise de către Consiliul Judeţean Vâlcea în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al judeţului. Se consideră că această măsură echivalează cu o „confiscare, expropriere şi naţionalizare a proprietăţii private a societăţilor comerciale”, încălcându-se astfel dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 41 alin. (1), (2), (3), (5), (7), devenit art. 44 alin. (1), (2), (3), (6), (8), şi ale art. 135 alin. (1), (2), (5), (6), devenit art. 136 alin. (1), (2), (4), (5).

Aceste susţineri nu pot fi reţinute, întrucât prevederile Legii nr. 213/1998 reprezintă o concretizare a dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, republicată, potrivit cărora „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”. Din aceste dispoziţii constituţionale rezultă că societăţile comerciale nu pot deţine în proprietate bunuri ce aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, ci doar în regim de concesionare sau de închiriere.

Pe de altă parte, în anexa Legii nr. 213/1998, în temeiul art. 136 alin. (3) din Constituţie, republicată, care permite legiuitorului să strabilească, prin lege organică, şi alte bunuri care fac parte din domeniul public, în afara celor prevăzute expres de Constituţie, sunt considerate ca bunuri aparţinătoare domeniului public şi „reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente”. Ca atare, aceste bunuri nu puteau intra în proprietatea unei societăţi comerciale, chiar dacă o lege le conferă un asemenea regim.

Autorul excepţiei invocă şi neconstituţionalitatea prevederilor pct. II.3, precum şi cele ale pct. III.4 din anexa la Lege, fără a se arăta în ce constă neconstituţionalitatea acestora. Or, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, sesizările adresate Curţii trebuie motivate, neindicarea de către autorul excepţiei a unei prevederi constituţionale care ar fi încălcată fiind echivalentă cu lipsa motivării. Aşa cum a statuat în mod constant în practica sa, Curtea Constituţională nu se poate substitui părţii în ceea ce priveşte motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece, procedând astfel, ar însemna să exercite, sub acest aspect, un control din oficiu, ceea ce este inadmisibil atât timp cât controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate nu se poate exercita decât la sesizare. În acest sens sunt Decizia nr. 341 din 12 septembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 29 ianuarie 1998, Decizia nr. 178 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 27 mai 2003, sau Decizia nr. 386 din 16 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 26 noiembrie 2003.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1−5, art. 7, art. 8 alin. (3), art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (2), art. 19 alin. (2), art. 21 alin. (3) şi art. 23 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi a prevederilor anexei la aceasta, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Acvarim” − S.A. din Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 2.727/CAF/2003 al Tribunalului Vâlcea − Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi în Dosarul nr. 8.568/2003 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 martie 2004.