CONSILIUL LEGISLATIV

Aviz nr. 493 / 2014

Dosar nr. 420 / 2014

AVIZ

referitor la propunerea legislativă privind insolvenţa persoanelor fizice

Analizând propunerea legislativă privind insolvenţa persoanelor fizice, transmisă de Secretarul General al Senatului cu adresa nr.B165 din 02.04.2014,

CONSILIUL LEGISLATIV

            În temeiul art.2 alin.1 lit.a) din Legea nr.73/1993, republicată şi art.46(2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ,

Avizează favorabil propunerea legislativă, cu următoarele observaţii şi propuneri:

I. Observaţii generale

1. Propunerea legislativă are ca obiect reglementarea procedurii insolvenţei persoanelor fizice, în vederea acoperirii datoriilor acestora, prin intermediul rambursării acestor datorii în temeiul unui plan ori pe baza lichidării bunurilor respectivilor debitori.

Se preconizează, totodată, reglementarea distinctă a insolvenţei persoanelor fizice de cazurile de insolvenţă care implică o entitate cu personalitate juridică, în scopul stabilirii unui cadru procedural simplu şi eficient pentru soluţionarea datoriilor debitorilor persoane fizice.

Prin obiectul de reglementare, propunerea legislativă face parte din categoria legilor organice, întrucât instituie infracţiuni, iar în aplicarea art.75 alin.(1) din Constituţia României, republicată, prima Cameră sesizată este Senatul.

2. Din punct de vedere al dreptului european, propunerea legislativă intră sub incidenţa reglementărilor statuate la nivelul Uniunii Europene, subsumate Politicii privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, segmentul legislativ - Cooperare juridică în domeniul civil.

În conformitate cu principiul proporţionalităţii, statuat în cadrul art.5 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, legislaţia europeană în domeniul insolvenţei se limitează la dispoziţiile care reglementează competenţa de a deschide proceduri de insolvenţă şi de a pronunţa hotărâri, în principal pentru întreprinderile ale căror activităţi au efecte în spaţiul economic european şi, din acest motiv, sunt supuse în mare măsură dispoziţiilor de drept european derivat, apreciindu-se că insolvenţa lor aduce atingere bunei funcţionări a Pieţei Interne.

Astfel, prin Regulamentul (CE) nr.1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr.583/2011 al Consiliului din 9 iunie 2011 de modificare a listelor privind procedurile de insolvenţă, procedurile de lichidare şi lichidatorii din anexele A, B şi C la Regulamentul (CE) nr.1346/2000 privind procedurile de insolvenţă şi de codificare a anexelor A, B şi C la regulamentul respectiv s-au stabilit regulile de bază în procedurile transfrontaliere de insolvenţă, menite să asigure organizarea Pieţei Interne în domeniul cooperării judiciare în materie civilă.

Regulamentul nu încearcă să impună un sistem comun de reguli aplicabile insolvenţei în statele membre, ci reguli conform cărora procedurile de insolvenţă deschise în unele state membre sunt automat recunoscute pe teritoriul celorlalte state (Danemarca face excepţie, refuzând oficial aplicarea Regulamentului). Aceasta este o reglementare destinată, în principal, corporaţiilor aflate în insolvenţă şi care au filiale, sedii secundare sau bunuri ori afaceri în mai multe state ale Uniunii Europene şi reliefează perspectiva creditorilor, în detrimentul debitorului. Întrucât cele mai multe state reglementează nu numai insolvenţa corporaţiilor, ci şi insolvenţa simplilor particulari, înseamnă că orice consumator care are o reşedinţă statornică într-un stat membru are dreptul să îşi declare insolvenţa, indiferent dacă statul al cărui cetăţean este acel consumator reglementează sau nu insolvenţa particularilor. Astfel, un cetăţean român s-ar putea declara în insolvenţă în Marea Britanie, dacă ar avea în acest stat o reşedinţă statornică (COMI - center of the main interest), deşi nici acesta, nici alt cetăţean român nu s-ar putea declara în insolvenţă în România, ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei discriminări, care nu este permisă între cetăţenii diferitelor statelor membre.

Mai mult decât atât, potrivit pct.(9) al preambulului din Regulamentul (CE) nr.1346/2000, se arată că statele membre ar trebui să reglementeze în dreptul lor intern proceduri de insolvenţă aplicabile atât comercianţilor, cât şi simplilor particulari.

Sintagma „ar trebui” nu înseamnă că Regulamentul (CE) nr.1346/2000 lasă pe seama statelor membre adoptarea legislaţiei insolvenţei simplilor particulari, aşa cum se întâmplă în cazul directivelor, ci că, în lipsa unui set de reguli naţionale aplicabile insolvenţei persoanelor fizice, se aplică regulile similare, relative la insolvenţa profesioniştilor. O soluţie diferită ar conduce la încălcarea principiului egalităţii şi a principiului libertăţii de circulaţie.

În lipsa unei astfel de reglementări exprese în dreptul intern, aplicabile insolvenţei simplilor particulari, instanţele române ar putea acorda protecţie acelor debitori care se află în stare de supra-îndatorare sau de insolvabilitate, prin două mecanisme: fie prin aplicarea directă în dreptul intern a pct.9 al preambulului din Regulamentul (CE) nr.1346/2000, fie prin aplicarea, prin analogie, a legislaţiei insolvenţei profesioniştilor. Menţionăm că, sporadic, aceste soluţii au fost solicitate instanţelor din Bucureşti, dar cererile lor au fost respinse ca inadmisibile pe motiv că legea nu prevede - „nu există drept pozitiv”. (A se vedea, în acest sens, Tribunalul Bucureşti, sentinţa civilă nr.2616/29.02.2012, nepublicată, irevocabilă prin respingerea recursului – Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr.1412/2012).

La nivelul Uniunii Europene, prima ţară care a adoptat o astfel de lege a fost Danemarca, în 1984, urmând ulterior Franţa, Germania, Austria, Belgia, Marea Britanie, Olanda, Italia şi Spania. Alte state care au aderat la Uniunea Europeană în 2004, precum Cehia, Estonia şi Letonia, Lituania dispun de un cadru legislativ similar.

Din punct de vedere al dreptului comparat, trebuie reţinut faptul că instituţia falimentului personal este reglementată expres în statele membre menţionate mai sus, ajungându-se până la îngheţarea creditelor sau a sumelor datorate, fără penalităţi şi dobânzi mărite.

De exemplu, în Regatul Unit, falimentul, în sens strict juridic, se referă doar la persoane fizice. Companiile şi alte societăţi intră în mod diferit în cadrul procedurilor de insolvenţă: de lichidare şi de administrare[1]. Cu toate acestea, termenul „faliment” este adesea utilizat atunci când se referă la companiile din mass-media şi la modul general. Falimentul în Scoţia este denumit sechestrare.

Legislaţia specifică actuală, în Anglia şi Ţara Galilor, rezidă în mare parte în Legea insolvenţei, adoptată în 1986. Ca urmare a adoptării Legii societăţilor comerciale din 2002, un faliment în Marea Britanie nu durează mai mult de 12 luni sau poate chiar mai puţin, în cazul în care funcţionarul public desemnat în cauză prezintă în instanţă un certificat din care să rezulte că investigaţiile sale sunt complete.

De asemenea, în Marea Britanie, un aranjament voluntar individual (IVA) reprezintă o alternativă formală pentru persoanele fizice care doresc să evite falimentul. Aranjamentele contractuale voluntare au fost reglementate de Capitolul VIII din Legea privind insolvenţa din 1986 şi constituie o propunere oficială de rambursare a datoriilor prezentată creditorilor debitorului printr-un judecător sindic/practician în insolvenţă. Procedura falimentului personal se întemeiază pe buna-credinţă a debitorului şi toate declaraţiile şi acţiunile întreprinse sunt pe propria răspundere.

Pentru ca un cetăţean european să îşi declare insolvenţa în Marea Britanie trebuie să aibă centrul de interes principal (centre of main interests – COMI) pe teritoriul britanic. COMI se declară ca atare la autorităţile locale de către cetăţeanul european. Acest lucru înseamnă că deţine domiciliul în Marea Britanie, are un loc de muncă, o afacere sau studii în derulare. Înainte de depunerea petiţiei, dacă singura legătură cu Marea Britanie este domiciliul, atunci debitorul trebuie să fi locuit la acea adresă cel puţin şase luni.

Un alt stat membru care a reglementat falimentul persoanelor fizice în legislaţia internă este Olanda.

 Procedura falimentului este reglementată de Codul Falimentului („Faillissementswet”). Codul are trei proceduri distincte. Prima este falimentul („Faillissement”), al cărei obiectiv este de lichidare a activelor societăţii. Insolvenţa se aplică atât în cazul persoanelor fizice, cât şi pentru societăţi.

A doua procedură prevăzută de Codul Falimentului o reprezintă „Surseance”. „Surseance” se aplică numai societăţilor. Scopul său este de a se ajunge la un acord cu creditorii societăţii.

Al treilea tip de procedură este „Schuldsanering”. Această procedură este aplicabilă numai persoanelor fizice.

Legea falimentului din Olanda recunoaşte trei tipuri diferite de proceduri judiciare de insolvenţă: falimentul, moratoriul şi restructurarea datoriilor. Toate tipurile de insolvenţă au fost incluse în Addenda A, B şi C la Regulamentul (CE) în materie de insolvenţă nr.1346/2000.

În Belgia, procedura falimentului este reglementată de Legea din 8 august 1997 (B.S. 28 octombrie 1997, B.S. 7 februarie 2001), ca un simplu mecanism de lichidare (cele mai importante proceduri de insolvenţă sunt administrarea judiciară, falimentul şi concordatul cu creditorii). Legea din 17 iulie 1997 (B.S. 28 octombrie 1997, B.S. 4 decembrie 1997) reglementează administrarea judiciară, ca fază preliminară falimentului. În timpul administrării judiciare, debitorul este protejat faţă de creditori şi nicio persoană nu poate solicita declararea acestuia în stare de faliment.

Cadrul juridic în materie de insolvenţă în Spania (Legea 22/2003 din 9 iulie 2003) prevede o procedură juridică unică pentru situaţiile de criză cauzate de insolvabilitatea unui debitor.

Această procedură de insolvenţă se numeşte „Concurso de acreedores” (adunarea/consiliul creditorilor). Un debitor este într-o situaţie de insolvenţă în cazul în care nu-şi poate îndeplini obligaţiile în mod regulat.

„Concurso de acreedores” este singura procedură care se aplică atât debitorilor civili, cât şi comercianţilor, indiferent dacă aceştia sunt persoane fizice sau juridice. Scopul său principal este satisfacerea pretenţiilor creditorilor, cu toate că, pentru a atinge obiectivul de evitare a insolvabilităţii, legea încurajează soluţii care permit societăţii să continue activitatea pentru a putea fi salvată.

În Suedia, procedura falimentului se poate deschide atât pentru societăţi, cât şi pentru persoanele private. Insolvenţa este definită în Legea nr.672/1987 privind falimentul, drept imposibilitatea unei persoane de a-şi plăti datoriile în mod corespunzător, această incapacitate nefiind temporară.

Persoanele aflate în imposibilitate de plată pot fi declarate în stare de faliment (i konkurs), indiferent de natura acestora - persoane fizice sau juridice.

Un creditor sau o societate pot declara falimentul. O persoană sau o societate în situaţie de faliment nu poate accesa activele sale, cu câteva excepţii. Aceasta este o practică uzuală pentru societăţile suedeze în scopul reducerii datoriilor, prin declararea falimentului.

Deschiderea formală a procedurii falimentului este rareori făcută pentru persoane fizice. Creditorii nu pot pretinde bani prin intermediul Agenţiei de punere în executare.

În dreptul german, procedura insolvenţei, Insolvenzverordnung, se aplică atât asupra patrimoniului persoanelor juridice, cât şi asupra patrimoniului persoanelor fizice, chiar şi atunci când acestea din urmă nu desfăşoară o activitate comercială. În cazul persoanelor fizice, procedura insolvenţei conduce la un „nou-început”: din punct de vedere economic, debitorul va fi absolvit de toate creanţele care nu au putut fi achitate în cursul procedurii insolvenţei.

Insolvenţa persoanei fizice este reglementată atât în Involvenzverordnung, legea-cadru, cât şi în legea cu caracter special, Verbraucherinsolvenz, respectiv insolvenţa consumatorului. Aceasta din urmă se aplică tuturor persoanelor fizice care nu desfăşoară nicio activitate comercială sau acelor persoane care desfăşoară doar ocazional o activitate comercială. Prin urmare, persoanelor juridice, asociaţiilor fără personalitate juridică şi comercianţilor persoane fizice li se va aplica legea generală.

3. Având în vedere că sediul materiei este reglementat prin Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează debitorii aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă, şi anume: societăţile, societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile agricole, grupurile de interes economic, precum şi orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, este de reflectat dacă nu este oportun ca această lege să fie modificată şi completată prin introducerea unui nou subiect la procedura insolvenţei, şi anume persoanele fizice.

Facem această observaţie întrucât, dacă s-ar adopta un asemenea proiect cum este cel de faţă, care să prevadă o procedură a insolvenţei pentru debitorii persoane fizice, în care majoritatea dispoziţiilor sunt preluate mutatis mutandis din Legea nr.85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar ajunge la o dublă întrebuinţare şi chiar la paralelisme în procesul de legiferare, procedeu interzis de art.15 din Legea nr.24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

4. Semnalăm că o propunere legislativă cu obiect similar de reglementare şi care viza insolvenţa persoanelor fizice a fost înaintată spre avizare Consiliului Legislativ, de către Secretarul General al Senatului, având iniţiatori diferiţi, cu adresa nr.B391 din 10.09.2009, pentru care s-a emis avizul favorabil cu observaţii şi propuneri nr.1143 din 07.10.2009. Această propunere legislativă a fost adoptată de Senat la data de 23 martie 2010, cu 76 de voturi pentru şi 3 voturi contra, iar în prezent se află la Camera Deputaţilor, la Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare pentru avizare.

O altă propunere legislativă care avea ca obiect modificarea şi completarea Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea introducerii procedurii simplificate în cazul debitorilor persoane fizice, a fost înaintată spre avizare Consiliului Legislativ, de către Secretarul General al Senatului, cu adresa nr.B344 din 12.06.2013, pentru care s-a emis avizul favorabil cu observaţii şi propuneri cu nr.675 din 04.07.2013.

Totodată, o altă propunere legislativă care avea ca obiect falimentul persoanelor fizice a fost înaintată spre avizare Consiliului Legislativ, de către Secretarul General al Senatului, cu adresa nr.B559 din 11.09.2013, pentru care s-a emis avizul favorabil cu observaţii şi propuneri nr.1090 din 07.10.2013. Precizăm că această propunere legislativă a fost respinsă de Senat la data de 17 decembrie 2013, cu 102 voturi, iar în prezent se află la Camera Deputaţilor.

5. Subliniem că textul prezentei propuneri legislative este redactat într-o manieră care nu este specifică normelor de tehnică legislativă, unele dispoziţii neavând caracter normativ şi obligatoriu. Se constată, de asemenea, unele contradicţii în ceea ce priveşte noţiunile utilizate şi sensul acestora.

Ca exemplu, menţionăm că textul propunerii legislative este însoţit de o Anexă care cuprinde „Note explicative privitoare la prevederile specifice”, în care explicaţiile sugerate nu sunt redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ şi nu respectă prevederile art.38 alin.(1) din Legea nr.24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări”.

Referitor la măsurile propuse în proiect, semnalăm că acestea nu sunt clare şi precise, neavând capacitatea de a constitui adevărate norme juridice (a se vedea marea majoritate a normelor proiectului, începând cu primele articole, care creează o confuzie totală în ceea ce priveşte termenii şi noţiunile utilizate, precum  şi sensul acestora).

6. Semnalăm, de asemenea, că normele privind stabilirea primei instanţe la care se deschide procedura insolvenţei persoanelor fizice nu sunt suficient de clare, stabilind că instanţa competentă pentru deschiderea procedurii este întotdeauna tribunalul (a se vedea art.4), fără a face o diferenţiere în funcţie de cuantumul total al datoriilor, în funcţie de care, apreciem că se impune o diferenţiere, conform prevederilor Codului de procedură civilă.

7. Pe cale de consecinţă, apreciem că se impune revederea în întregime a proiectului şi reformularea sa, urmând ca normele utilizate să fie unele clare şi precise, deoarece în forma actuală în loc să clarifice aspectele pe care doreşte să le reglementeze, va duce la numeroase confuzii şi paralelisme cu unele norme deja existente.

8. Menţionăm, totodată, că proiectul iniţiat de Ministerul Justiţiei şi care reprezintă un Cod al insolvenţei, ce include şi insolvenţa persoanelor fizice, concretizat în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.620 din 4 octombrie 2013, a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr.447 din 29 octombrie 2013.

Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, ridicată direct de Avocatul Poporului, având drept motive neîndeplinirea condiţiilor pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, prin încălcarea dispoziţiilor art.115 alin.(4) şi (6) din Constituţia României, republicată.

Ulterior aceste decizii, la Consiliul Legislativ a fost transmis spre avizare un proiect de Lege privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, pentru care a fost emis avizul cu observaţii şi propuneri nr.1287/21.11.2013.

Precizăm că în ultima formă transmisă spre avizare Consiliului Legislativ s-au menţinut prevederile care vizau insolvenţa persoanelor fizice. Subliniem că acest proiect de lege se doreşte a fi o reglementare a insolvenţei care să epuizeze toate aspectele acestui domeniu, în privinţa tuturor subiecţilor, referitor la prevenirea insolvenţei şi la insolvenţă.

 În aceste condiţii, toate iniţiativele legislative punctuale privind anumite aspecte ale insolvenţei, indiferent de faza în care ele se află în procedura legislativă, trebuie conexate la proiectul de lege elaborat de Guvern şi pentru care condiţionalitatea stabilită de FMI previziona introducerea în procedura legislativă până la finele lunii septembrie 2013. În măsura în care există soluţii specifice şi care sunt considerate preferabile celor ce figurează în acest proiect ori care nu s-ar regăsi în acesta, iniţiatorii respectivelor propuneri legislative le vor putea prezenta ca amendamente de încorporat în proiectul de lege al Guvernului.

9. Semnalăm că Senatul a respins, în şedinţa din 25 februarie 2014, proiectul de Lege privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în calitate de primă Cameră sesizată.

Totodată, Senatul a înaintat proiectul de lege sus-menţionat Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, potrivit art.75 alin.(1) şi (3) din legea fundamentală.

În data de 15 aprilie 2014, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor a hotărât să supună plenului Camerei Deputaţilor, spre dezbatere şi adoptare, proiectul de Lege privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu amendamentele admise, redate în Anexa nr.I la Raport, precum şi cu amendamentele respinse, redate în Anexa nr.II.

Potrivit dispoziţiilor art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, acesteia din urmă i-a fost transmisă, în data de 23 aprilie 2014, sesizarea de neconstituţionalitate, formulată de un număr de 83 de deputaţi, cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor Legii privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 15 aprilie 2014.

II. Observaţii cu privire la textele proiectului

1. La art.2, subliniem că definiţia noţiunii de „creditor înrudit”  trebuie revăzută, actuala formulare fiind deficitară, deoarece în afara legăturilor fie de familie, fie de locaţie, trebuie să existe şi o legătură de ordin patrimonial cu debitorul, pentru a fi în categoria creditorilor. Pe cale de consecinţă, inclusiv noţiunea de „creditor neînrudit”, utilizată în cadrul proiectului, trebuie definită.

Totodată, semnalăm că după enumerarea de la lit.a) sunt inserate două fraze, nemarcate, care nu au o structură şi cursivitate logice.

La lit.b), sintagma „al prezentului act normativ” este superfluă, fiind necesară eliminarea acesteia, observaţie valabilă pentru toate situaţiile similare.

2. La art.3 alin.(1), definiţia termenului de „debitor” nu este una corectă, fiind incluse în această categorie „persoane fizice care au domiciliul permanent” şi „bunuri în România” şi „nu au nicio datorie care rezultă din activităţi comerciale desfăşurate în nume propriu”, deşi, de principiu, calitatea de debitor presupune existenţa unui debit, aspect despre care nu se face referire.

Un posibil caz de multiplă reglementare este reprezentat de normele de la art.3 alin.(3), art.9 alin.(3) şi art.20 alin.(2) lit.b) teza finală.

3. Subliniem că în textul propunerii legislative există numeroase terminologii neunitare în ceea ce priveşte noţiunile utilizate sau care nu mai sunt actuale.

Un exemplu de necorelare terminologică este reprezentat de norma de la art.1 alin.(2) - normă care nu are înţeles şi structură logică - unde se face referire la stingerea datoriilor reziduale, în timp ce la art.2 lit.b) se defineşte eliberarea de datorii reziduale.

Menţionăm că, inclusiv marcarea alineatelor la care se face trimitere se realizează neunitar, cifra respectivului alineat figurând atât încadrată între paranteze, cât şi, în unele cazuri, neîncadrată între acestea.

Un alt exemplu se referă la sintagma „societăţi comerciale”. Precizăm că aceasta trebuie înlocuită cu substantivul „societăţi”, potrivit dispoziţiilor art.77 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

4. La art.25, subliniem că norma de la alin.(1) nu poate să debuteze cu formularea actuală, eventuala excepţie urmând a fi reglementată după stabilirea normei care va reprezenta regula.

Menţionăm că sintagma „creanţelor prevăzute în alin.(2) (2) dedesubt” trebuie reformulată. O soluţie ar putea să o reprezinte comasarea normelor de la alin.(1) şi (2).

5. Semnalăm că titulatura Capitolului VI este „Prevederi finale”, iar cea a Capitolului VII este „Dispoziţii finale”, fiind necesar ca aceste capitole să fie comasate, cu atât mai mult cu cât ultimul capitol este structurat într-un singur articol, care nu este marcat.

6. Având în vedere aceste aspecte referitoare la imperfecţiunile de redactare şi de fond, proiectul trebuie reanalizat şi reformulat în integralitatea sa, urmând ca normele utilizate  să fie unele clare şi precise, deoarece, în actuala formulare, va duce la  numeroase confuzii şi paralelisme cu unele norme deja existente, nerespectând cerinţe elementare privind soluţiile legislative propuse. Precizăm că, într-o asemenea situaţie, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional actul care nu a fost sistematizat corespunzător şi nici redactat într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, clar şi precis, care să excludă orice echivoc (a se vedea Decizia nr.1018/2010).

PREŞEDINTE

dr. Dragoş ILIESCU

Bucureşti

Nr.

---

[1] A se vedea, în acest sens, studiul „Reglementări privind insolvenţa persoanelor fizice în state membre ale Uniunii Europene” elaborat de Camera Deputaţilor, care este disponibil la http://www.cdep.ro./infoparl/dip.studiu?par1=2010&par2=11404